În 2011, Comisia Europeană (CE) a venit cu propunerea de a dedica anul 2013 cetățenilor UE, reprezentanții Comisiei dorind să accentueze nevoia de implicare directă a cetățenilor în construcția Uniunii. În exercițiul de comunicare a CE pe această temă se repetă, aproape obsesiv, termenul de “cetățenie europeană”, concept, însă, ușor volatil atâta vreme cât nici unul dintre cetățenii statelor membre ale UE nu este deținătorul vreunui document emis de Uniune care să-i ateste “cetățenia europeană”.
Cetățenia europeană definită prin Tratatul asupra UE, semnat in 1992 la Maastricht, incluzând drepturi, obligații și participarea la viața politică, are ca scop consolidarea imaginii și identității UE și implicarea mai profundă a cetățeanului în procesul de integrare europeană. Este cetățean al UE orice persoană având cetățenia unuia dintre statele membre, cetățenia UE venind în completarea celei naționale.
Din păcate, la mai bine de 20 de ani de la introducerea acestui concept, CE constată că mai este drum lung până la atingerea scopului pe care și l-a propus, și anume implicarea mai profundă a cetățeanului în procesul de integrare. Cred că două dintre cauzele care au dus la acest rezultat nesatisfăcător sunt: erorile pe care le-au comis instituțiile europene în comunicarea publică și lipsa cultivării identității europene.
În contextul dat, nu cred că este important să vorbim despre ce nu s-a făcut, ci despre ce s-ar putea face, să vorbim despre generațiile aflate acum pe băncile școlilor, pentru că ele ar trebui să se bucure mâine de proiectul european.
Pentru tânărul care, azi, are 14, 18 sau 20 de ani, indiferent dacă s-a născut într-un stat din vestul sau estul Europei, UE înseamnă lucruri primite de-a gata: libertatea de mișcare fără grija vizelor în interiorul UE, libertatea și accesul de a studia, de a munci și locui în oricare dintre cele 27 de state membre, dar și posibilitatea de învăța în instituții modernizate cu bani europeni, accesul la proiecte de cercetare susținute de Bruxelles, de a folosi de rețele de infrastructură rutieră și de comunicații finanțate din fonduri europene etc. În același timp, pentru același tânăr, atunci când ascultă vocile politicienilor de la nivel național, UE pare să însemne interferența brutală a Bruxellesului în afacerile interne, impunerea de reguli văzute ca fiind potrivnice interesului național sau local, introducerea de noi taxe și impozite pentru că așa vrea UE și, mai nou, bugete de austeritate și lipsa locurilor de muncă. De curând, decernarea Premiului Nobel pentru Pace UE a stârnit un val de reacții ironice din partea euroscepticilor, care s-au întrecut în a pune la zid Uniunea și instituțiile de la Bruxelles. Din păcate, nu a existat o contrareacție articulată, care să argumenteze faptul că acest premiu reprezintă recunoașterea unei performanțe de neegalat în istoria bătrânului continent, aproape 70 de ani de pace și prosperitate în spațiul acoperit de Comunitatea Cărbunelui și Oțelului, mai apoi de Comunitatea Economică Europeană, iar azi de Uniunea Europeană. Ce poate să înțeleagă un tânăr din toată această zbatere? Un tânăr care are cunoștințe superficiale despre UE, despre resorturile care au dus la formarea acesteia, și care este bombardat sistematic cu informații contradictorii.
Din păcate, nu există o abordare coordonată care să aibă ca scop transferul de informații esențiale cu privire la istoria instituțională a UE în sistemele școlare preuniversitare din fiecare stat membru. Cred în necesitatea predării în școlile elementare europene a unei istorii a proiectului european. Aparent, un asemenea proiect, care să vizeze introducerea istoriei instituționale a Uniunii în școli, ar putea fi contrazis de eșecuri anterioare. În 2007, la trei luni de la aderarea țării noastre la UE, mediile politice europene, dar și publicul european au fost atrase într-o dezbatere, care în cele din urmă s-a soldat fără nici un rezultat, provocată de ministrul german al educației. La acea vreme, respectivul ministru propunea elaborarea unui manual comun de istorie europeană care să fie studiat în toate școlile din UE. Inițiativa sa a fost respinsă, invocându-se elegant faptul că statele membre sunt singurele competente să-și organizeze sistemul educațional, UE neavând puteri în acest domeniu. În fapt, marea temere a fost că istoria europeană ar putea fi rescrisă de Germania.
Ca să ne putem închipui viitorul facem cel mai adesea apel la trecut, așa cum am procedat și eu amintind povestea manualului comun de istorie europeană. Fac parte din categoria oamenilor care cred că istoria trebuie lăsată în seama istoricilor și că trebuie să facem apel la istorie foarte rar și numai cu scopul de a evita păcatele predecesorilor. Cred însă că acum, mai mult decât în urmă cu 20 de ani sau chiar 5 ani, avem nevoie să ne raportăm la istoria proiectului nostru comun, să vedem de unde am plecat și să înțelegem astfel eforturile făcute până în momentul prezent pentru ca apoi să putem construi Europa viitorului. Este evident faptul că fără să se gândească în mod continuu la cetățenii săi și fără implicarea lor, UE rămâne doar un proiect birocratic, golit de conținut și lipsit de orice scop.
Majoritatea tinerilor europeni au cunoștințe superficiale despre construcția europeană, nu înțeleg pe deplin noblețea inițiativelor părinților fondatori ai Uniunii.
Realitatea din multe state membre ne arată, azi, adevărul crud. În lipsa unei coeziuni reale, care să se bazeze pe istoria noastră comună, euroscepticismul înflorește în tot mai multe state membre și, din păcate, prea mulți tineri sunt adepții acestui curent. Mai grav este faptul că euroscepticismul îmbracă, tot mai des, hidoasele haine al intoleranței, extremismului și xenofobiei.
Cu cât tot mai mulți dintre reprezentanții generațiilor care au construit Europa după cel de-al doilea război mondial se sting, cu atât mai puțin noile generații înțeleg ce caută în UE. Și atunci mă întreb: cum putem implica cetățenii într-un proiect pe care nu-l mai înțeleg sau îl înțeleg greșit și deformat?
Cred că avem nevoie ca istoria proiectului european să fie predată în școlile europene. La fel în România, la fel în Germania, Franța, Ungaria sau Italia. Avem nevoie de un manual care să fie rodul muncii istoricilor europeni, de la Est la Vest, de la Nord la Sud, și care să reprezinte viziunea comunitară asupra istoriei UE.
O istorie instituțională a UE ar trebui să explice căutările în anii de după conflagrația mondială destinate găsirii de soluții pentru reconstrucție și a căilor care să facă imposibil un nou război. Ar trebui să prezinte succesiunea evenimentelor și evoluția pas cu pas a proiectului european așa cum s-a întâmplat. Istoria proiectului european ar trebui să aducă lumină în culisele creării și funcționării instituțiilor europene, Comisia Europeană, Consiliu, Parlamentul European, a agențiilor europene, a legitimității acestora, astfel încât să se înțeleagă faptul că în
istoria umanității, Uniunea Europeană reprezintă un proiect unic.
Predarea în școli a unei astfel de istorii nu va însemna eliminarea perspectivelor naționale asupra istoriei contemporane, nu va anula punctele de vedere diferite așa cum unii istorici cred că s-ar putea întâmpla, ci ar aduce, cu timpul, o contribuție importantă la crearea unei adevărate identități europene, și poate ar aduce o interesantă contribuție – horrible dictu! – la formarea demosului european.
Deva, 11 februarie 2013
