Paralizia a cuprins, așa cum se întâmplă de obicei în România, și o bună parte a administrației centrale, a organismelor guvernamentale. Supuse testului alegerilor din iunie și a schimbărilor inerente în astfel de ocazii, nici la nivelul autorităților locale nu s-a întâmplat mare lucru. Preocuparea la toate nivelurile a fost centrată doar pe aspectele politice. Astfel, s-a acoperit o criză mult mai gravă, cea generată de lipsa de capacitate a României de a gestiona și utiliza fondurile europene puse la dispoziția țării noastre.
Se folosește mult în sens generic termenul de absorbție eludându-se caracterul extraordinar de complex al întregului flux al finanțărilor europene. Acest flux cuprinde procedurile legate de întocmirea proiectelor, de analiza eligibilității și selecția acestora, de derularea procedurilor privind achizițiile publice, realizarea efectivă a proiectelor, asigurarea surselor de cofinanțare, efectuarea plăților interne în România, decontarea acestora și obținerea rambursărilor acordate de Comisia Europeană (CE) și apoi verificarea ulterioară a legalității și corectitudinii întregului proces. În hățișul birocrației de la Bruxelles criza economică a impus anumite simplificări, e drept nu foarte multe, cu începere din anul 2009. Acest proces nu a fost urmat, din păcate, de o ușurare a birocrației noastre autohtone. Dimpotrivă, atribuțiile autorităților răspunzătoare de gestionarea fondurilor europene au fost folosite în sensul majorării poverii birocratice. Pe fondul capacității administrative reduse și a unui nivel scăzut de competență a personalului care se ocupă de gestionarea fondurilor europene, dar și din cauza corupției și a lacunelor legislative în special în domeniul achizițiilor publice, ne-am trezit, la sfârșitul lunii august, cu un grad efectiv de absorbție de 9,69% la nivelul plăților efectuate de CE în cadrul programelor operaționale aferente fondurilor structurale și de coeziune. S-au făcut primele anunțuri oficiale cu privire la “corecțiile” financiare definitive aplicate de CE României, de fapt un eufemism pentru primele sume de bani pierdute definitiv de către țara noastră. Ministerul Afacerilor Europene (MAEur) a început diverse proceduri de conciliere cu CE, primii pași dintr-o serie lungă de asemenea încercări la care autoritățile vor fi supuse nu numai în ceea ce privește fondurile structurale și de coeziune, dar și în domeniul plăților către agricultori efectuate în cadrul Politicii Agricole Comune.
Autoritățile de la Bruxelles evidențiază, în general, două obiective pe care trebuie să le urmărim: creșterea capacității administrative și clarificarea procedurilor cu privire la achizițiile publice. S-au lansat multe inițiative și s-au anunțat multe măsuri în vederea corectării situației dezastruoase în care ne aflăm. Cred că acestea, multe dintre ele corecte, ar trebui ordonate într-o strategie pe termen mediu și lung, care trebuie să hotărâtă, în primul rând, la nivel politic și apoi, fără compromisuri, pusă în practică. O asemenea strategie ar trebui să urmeze simultan două obiective: pe de-o parte salvarea a ceea ce se mai poate din finanțările aferente cadrului financiar multianual (MFF) 2007-2013, pe de altă parte crearea unui nou sistem de coordonare a fondurilor UE aferente noului MFF 2014-2020.
În ceea ce privește primul obiectiv, al maximizării utilizării finanțărilor din actualul ciclu bugetar al UE, măsurile administrative, dar și cele legislative sunt în general cunoscute. Deblocarea impasului actual, rezolvarea situațiilor de criză ne-ar putea duce, ținând cont de aplicarea regulii n+2, la un grad de absorbție general situat undeva între 50 și 60 de procente din alocările disponibile României până la finele anului 2015, atunci când prevederile MFF 2007-2013 își vor înceta aplicabilitatea. Acest lucru va însemna pentru România pierderea definitivă a cel puțin 10 miliarde de euro care ar fi putut fi accesați în cei 7 ani. Este vorba de o sumă foarte importantă a cărei pierdere înseamnă mii de ocazii ratate pentru a finanța proiecte cu adevărat necesare pentru comunitățile locale, mediul de afaceri și, în general, pentru obiectivul modernizării României și al convergenței noastre cu UE.
Pentru a nu mai repeta o asemenea contraperformanță este nevoie să ne concentrăm pe cel de-al doilea obiectiv enunțat și anume pe performanța sporită în MFF 2014-2020. Poate părea paradoxal, dar realizarea acestui obiectiv implică simultan măsuri drastice de centralizare a coordonării și de descentralizare atribuțiilor aferente gestionării fondurilor europene.
Centralizarea coordonării presupune întărirea competențelor MAEur. Cred că ministrul Afacerilor Europene trebuie să dețină o poziție de vicepremier în toate guvernele viitoare, iar “coordonarea” autorităților de management ale programelor operaționale sectoriale – POS nu este suficientă. Aceste autorități de management trebuie să treacă în subordinea MAEur. Evident o asemenea abordare implică un proces complex de reacreditare a noilor structuri și de asigurare a tranziției administrative de la actuala structură către cea nouă pentru perioada 2013-2015, dar mai cred și că doar un asemenea efort administrativ precedat de o decizie politică îndrăzneață pot aduce o schimbare în sistem.
Descentralizarea atribuțiilor înseamnă întărirea structurilor la nivel regional, singura cale prin care se poate atinge obiectivul cheltuirii eficiente a fondurilor și împlinirea menirii acestora, și anume modernizarea și în cele din urmă creșterea nivelului de trai a membrilor comunităților locale. Avem nevoie de o schimbare de paradigmă. Am ajuns să vorbim de creșterea gradului de absorbție și de cheltuirea banilor europeni ca și când aceasta ar fi un scop în sine, uitând că finanțările europene sunt doar un mijloc de atingere a scopului politicilor comune ale UE : convergența și ridicarea gradului de coeziune. Suntem blocați în contemplarea gradului de absorbție (e adevărat că 9,69% după aproape 6 ani este un procent destul de șocant), uitând să evaluăm eficiența cheltuirii banilor.
Avem nevoie de reforme numeroase și complexe. Funcționalizarea regiunilor de dezvoltare în România implică realizarea simultană a reformelor administrativă și a cadrului dezvoltării regionale. Cred că, în paralel cu menținerea actualelor județe și redefinirea competențelor administrative și bugetare ale acestora trebuie, să regândim cu atenție structura și competențele regiunilor de dezvoltare. Ele, astăzi, nu își îndeplinesc menirea. O abordare pragmatică și o dezbatere publică reală ar duce la constituirea unor regiuni de dezvoltare care să prezinte trăsături economice și sociale apte să genereze identitate regională și susținere la nivelul cetățenilor. Aceste noi regiuni înzestrate cu competențe administrative și bugetare conduse de către consilii regionale rezultate prin alegeri directe ar fi noile entități capabile de a asigura proiecte viabile, utile, de a genera cheltuirea eficientă a fondurilor și de a asigura împlinirea obiectivelor politicilor UE, convergența și ridicarea nivelului de trai al membrilor comunităților.
Parlamentul și guvernul care se vor constitui după decembrie 2012 se vor confrunta cu aceste probleme. Curajul deciziei politice, iar apoi consecvența în implementarea legislativă și administrativă a acesteia va fi singura cale către succes.
Bruxelles, 26 septembrie 2012
