Mario Draghi la Tech Talks by UPT

Prezența lui Mario Draghi la Timișoara, ca invitat central la conferința Tech Talks by UPT, a marcat o premieră absolută: prima vizită oficială a fostului șef al Băncii Centrale Europene în Europa de Est. Am participat cu mare interes la dialogul organizat de Universitatea Politehnica Timișoara, care a adus nuanțe cruciale despre cum se vede de la vârful tehnocrației globale rolul României în ecuația competitivității europene.

Mesajele transmise de Mario Draghi la Timișoara au descris o Românie care „nu este o țară mică”, ci un actor cu resurse strategice majore, de la capitalul acumulat în fondurile de pensii private, până la resursele energetice și potențialul tinerilor ingineri specializați în inteligența artificială. Cu toate acestea, dincolo de amabilitățile diplomatice, discursul lui Draghi mi-a lăsat o profundă senzație de abstract. Fostul premier italian a funcționat mai degrabă ca un evanghelist al propriului raport privind competitivitatea, lansat în 2024. El a aplicat o grilă de analiză macro-europeană peste realitatea autohtonă, folosind România ca pe un studiu de caz convenabil, fără a coborî în specificul mai profund sau vulnerabilitățile economiei noastre.

Când Draghi a criticat dependența de sistemul bancar și a cerut finanțarea inovației prin piața de capital, el a reiterat, de fapt, marea sa teză privind Uniunea Piețelor de Capital. Când a vorbit despre energie, a privit resursele noastre din Marea Neagră prin prisma securității colective a Uniunii Europene, nu a provocărilor concrete de infrastructură de la noi. Mario Draghi gândește structural, ca un decident global pentru care continentul este o singură entitate geopolitică. El nu a venit la Timișoara să propună o strategie națională pentru țara noastră, ci să convingă publicul est-european că diagnosticul său macro este valabil pentru toată Uniunea Europeană.

Marea problemă a acestei viziuni integrative rezidă tocmai în riscul ca politicile industriale europene să devină un instrument de subvenționare a marilor corporații din Vest, în timp ce Estul rămâne o simplă piață de desfacere și o sursă de capital uman înalt calificat. Logica lui Draghi este bazată pe competiția geopolitică directă în care Uniunea Europeană se află cu Statele Unite și China. Din această perspectivă top-down, dacă un gigant franco-german precum Airbus sau un campion olandez precum ASML reușesc să domine piața globală, întreaga Europă câștigă și toți trebuie să fim fericiți pentru că suntem pe drumul cel bun.

Pentru România, acest tip de raționament ascunde o capcană periculoasă. În lipsa unor campioni industriali autohtoni, riscăm să rămânem simpli furnizori de rang secund. Inginerii români de top vor continua să lucreze în centrele locale de inovare, însă profiturile adevărate, proprietatea intelectuală și deciziile strategice se vor stabili tot în capitalele vest-europene, blocând țara noastră în capcana veniturilor medii.

Atunci când Draghi ne îndeamnă să lăsăm băncile și să finanțăm startup-urile prin fondurile de pensii, el pasează responsabilitatea în curtea noastră, ignorând asimetriile structurale. Un startup românesc nu se poate scala la fel de repede ca unul german, deoarece nu beneficiază de același spațiu fiscal guvernamental pentru subvenții și nici de acces la fonduri de venture capital de miliarde de euro.

Există, desigur, oportunități certe, pe care fostul lider al BCE le-a sugerat subtil: crearea unor campioni de nișă tehnologică în AI și securitate cibernetică sau afirmarea ca pilon regional de securitate energetică pe flancul estic. Totuși, infrastructura critică realizată aici, la noi, cu fonduri europene nu va rezolva problemele de perspectivă ale capitalului autohton.

În concluzie, planul lui Draghi este conceput pentru a salva industria Europei în ansamblu, dar are un unghi mort uriaș: nu face mai nimic pentru o distribuție echitabilă a succesului economic între statele membre. Dacă Bucureștiul va adopta acești termeni generali fără a-și impune agresiv propriile interese – precum protejarea fondurilor de coeziune și aplicarea unor criterii de echilibru geografic pentru noile programe europene de competitivitate care vor susține viitorii giganți industriali, – România riscă să finanțeze, prin mecanisme europene, competitivitatea altora. Această bătălie definitorie nu este una teoretică; ea se poartă chiar acum în instituțiile de la Bruxelles, în negocierile cruciale pentru noul buget multianual al Uniunii Europene.