„Carta Albă” prezentată de Preşedintele Juncker a readus în prim plan dezbaterile privind reformarea Uniunii Europene, având ca reper valorile şi principiile fondatoare. Acumularea momentelor de criză pentru Uniunea Europeană a divizat și mai mult statele membre, îngreunând continuarea construcției Uniunii Europene într-o singură direcție. În ce măsură valorile şi principiile construcţiei europene au rămas, astăzi, în vigoare? Care este impactul momentelor de criză care au traversat UE în ultimii ani asupra solidarităţii statelor membre?
Eurodeputatul Iuliu Winkler, din grupul Partidului Popular European (Creștin Democrat) (PPE), a răspuns acestor întrebări în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.
Vladimir Adrian Costea: Focalizându-vă atenţia asupra procesului de reconstruire a identităţii spaţiului european, consideraţi că Europa dispune în acest moment de o identitate uniformă la nivelul statelor membre?
Iuliu Winkler: Ca să fim cât mai exacți cred că ar trebui să vorbim de un proces de construire a identității comune în spațiul Uniunii Europene. Crearea identității europene a devenit o preocupare constantă a liderilor europeni încă din a șaptea decadă a secolului trecut. Pe parcurs, acest lucru s-a transformat într-un adevărat obiectiv, care odată atins ar trebui să conducă la o unitate cu adevărat consolidată a construcției europene. Deceniile care au trecut ne-au arătat că procesul de construire a identității europene este unul anevoios și extrem de sensibil la toate evoluțiile economice, sociale și politice din Europa, dar și de la nivel global. Nu trebuie uitat faptul că acest proces de creare a identității europene a fost declanșat într-un spațiu marcat de o diversitate incredibilă, iar aici mă refer la diversitatea statelor membre, la cea dintre regiunile lor și nu în ultimul rând la diversitatea cetățenilor. Dacă privim UE, vedem un mozaic imens din punct de vedere al diferențelor social-economice, demografice, politice, culturale, religioase etc. Diversitatea UE s-a accentuat cu fiecare val de aderare.
În cei 60 de ani de la fondarea sa, UE a reușit să aibă un steag propriu, un imn, o zi în care Europa să fie celebrată și chiar o monedă unică. Toate acestea sunt simboluri identitare, însă, după cum ne demonstrează realitatea, nu sunt suficiente pentru a crea în rândul tuturor cetățenilor europeni un sentiment profund de apartenență. Probabil unul dintre motive este lipsa unui mit fondator care să ne transporte în timpuri imemoriale așa cum se întâmplă în cazul statelor naționale.
Dar, până la urmă, cred că identitatea europeană trebuie doar să se adauge multiplelor identități pe care aproape orice cetățean și le asumă. Un cetățean al Italiei poate fi mândru că este sud-tirolez de limbă germană și cetățean european. Niciuna dintre identitățile sale nu intră în conflict. Obiectivul nu este de a uniformiza identitatea la nivelul statelor membre, atâta vreme cât un stat membru în interiorul său este extrem de divers, iar cetățenii săi au identități multiple.
Din acest punct de vedere, motto-ul ”Uniți în diversitate” trebuie să fie tratat ca un obiectiv al UE.
În ce măsură contrastul dintre Orient şi Occident produce o fragmentare a identităţii Uniunii, având ca reper modul în care statele membre ale UE se raportează la valorile şi principiile europene?
Dacă prin Orient se înțelege estul Europei și Balcanii cu toate traumele, mentalitățile distorsionate și decalajele de dezvoltare acumulate în perioada comunistă, atunci pot să afirm că entuziasmul generat de perspectiva aderării la UE, precum și aderarea în sine, a generat un euro-optimism care, în condiții de creștere economică și prosperitate, nu a impietat în niciun fel valorile și principiile europene. Ba, din contră. Cele două valuri de aderare succesive, din 2004 și din 2007, au adus un suflu nou UE, imprimând chiar o nouă vitalitate valorilor fundamentale europene.
Din nefericire, criza economică, transformată rapid într-o criză socială de mare amploare, a scos la iveală fracturi adânci în interiorul UE. La sfârșitul primei decade a anilor 2000, pe harta Europei apăreau linii de demarcație nu doar între est și vest, ci și între nord și sud. Criza nu a făcut decât să reliefeze faptul că procesul de integrare europeană nu era încheiat nici măcar pentru vechea Europă.
Așa că, în opinia mea, contrastul la care faceți referire nu a făcut decât să se adauge celor deja existente în UE.
În continuare, vă propun să analizaţi în orizont comparativ decalajul de percepţie a identităţii europene ca urmare a analogiilor şi contrastrelor existente între Orient şi Occident având ca reper dimensiunea solidarităţii. Având în vedere contextul internaţional şi divergenţele existente la nivelul statelor din spaţiul european, în ce măsură consideraţi că ascensiunea populismului şi curentelor eurosceptice au frânat în mod semnificativ dezvoltarea uniformă a solidarităţii în spaţiul european?
De-a lungul istoriei, teritoriile Europei au cunoscut unificări succesive sub forma imperiilor realizate prin cucerire sau prin construcția statelor naționale. Construcții ale secolului XIX, statele naționale au reușit, în multe cazuri prin constrângere, prin epurări etnice sau prin asimilare, prin rescrierea istoriei și printr-o propagandă asiduă, să-și creeze identitatea națională.
Născută în urma unui tratat economic încheiat între șase state vecine, UE a ajuns, în timp, o construcție politică unică fondată pe principiul solidarității statelor membre care de bunăvoie decid să-și pună în comun o parte din suveranitate. În UE se lucrează de prea puțin timp la construcția propriei identități. Nu pot să mă hazardez să afirm, din punct de vedere al percepției identității europene, care dintre state și cetățenii cărui stat sunt mai europeni decât alții.
Azi, constatăm că, la nivel practic, solidaritatea europeană șchioapătă, și chiar principiul solidarității comune în sine este pus sub semnul întrebării de forțe eurosceptice. Euroscepticismul nu este un curent nou în interiorul UE. El a luat însă un nou avânt pe fondul creat de criza economică declanșată în 2008 și în multe cazuri a îmbrăcat hainele naționalismului, populismului și chiar xenofobiei. Am convingerea că existența unei identități europene mult mai solide ar fi constituit un obstacol serios în ascensiunea euroscepticismului și a tuturor formelor sale.
Dacă statele naționale au depus eforturi susținute în construirea propriilor lor identități, cred că va trebui să consolidăm identitatea europeană dacă dorim ca UE să fie un proiect de succes, să fie o uniune durabilă de solidaritate. În opinia mea, identitatea națională nu intră în coliziune cu identitatea europeană.
În acest proces este esențială cunoașterea și înțelegerea istoriei europene. În acest sens, m-am numărat printre cei care, de la Bruxelles, au atras atenția asupra necesității studierii istoriei UE în școlile din toate statele membre ca materie de sine stătătoare și nu doar ca pe un capitol legat de aderarea la UE introdus într-un manual de istorie.
În ce măsură suntem martorii apusului solidarităţii în spaţiul european? În ce măsură discuţiile privind reformarea Uniunii Europene trebuie să pornească de la identificarea unui nou set de valori şi principii care să reprezinte baza noii construcţii europene?
Mai degrabă decât la apusul solidarității, suntem martorii revirimentului egoismelor de tot soiul – statale, naționale, regionale și implicit etnice – în UE. Traversăm o perioadă deosebit de dificilă, dar nu este pentru întâia oară în istoria Uniunii. Este într-adevăr important să vorbim despre solidaritate și să conștientizăm nevoia de salvgardare a acesteia, deoarece colapsul solidarității înseamnă sfârșitul UE.
Vocile raționale, care arată că în plină globalizare, în afara UE, oricare dintre statele membre, până și puternica Germanie, va deveni extrem de vulnerabil din punct de vedere economic și financiar, se fac auzite cu greu în vacarmul creat de populismul demagog și naționalismul deșănțat. UE este singura noastră șansă, fie că vorbim de România, Ungaria, Polonia, Germania, Italia sau Franța, să rămânem semnificativi pe scena globală.
De reformarea UE se vorbește de foarte mult timp. Reforma UE este esențială, dar, în primul rând, trebuie să știi spre ce vrei să te îndrepți. Nu aș vorbi despre o nouă construcție europeană. Nu este nevoie de așa ceva. Ceea ce avem este mult prea prețios și nu cred că ne putem permite să aruncăm la gunoi munca din ultimii 60 de ani. Astăzi, dilema o reprezintă direcția în care vom continua construcția europeană. Unii spun că ar fi nevoie de deconstrucție și de simplificarea instituțională care să facă mai ușor inteligibilă UE, alții sunt în căutare de noi valori și principii. Dar, mă întreb, ce nevoie ar fi de așa ceva? Care este problema cu valorile pe care, azi, le considerăm fondatoare. Libertatea, respectul demnității umane, egalitatea de șanse, statul de drept, separația puterilor în stat și democrația parlamentară sunt oare depășite? Părerea mea este că nu. Valorile noastre și principiile europene sunt durabile și ele constituie în continuare o temelie solidă. Avem o construcție europeană care astăzi este unicat pe întregul glob, iar dorința milioanelor de oameni de prin toate colțurile Pământului care își doresc un viitor pentru ei și familiile lor în Uniunea noastră Europeană este cea mai grăitoare dovadă că nu avem nevoie de deconstrucție, ci de o dezbatere amplă care să dea direcția spre care vom continua. Cred că această dezbatere este la începutul ei. Cartea albă publicată recent de Comisa Europeană și apoi Declarația de la Roma prilejuită de cea de 60-a aniversare a fondării Comunității Europene deschid o perioadă de analiză și dezbatere, care nu va fi lipsită nici de violență în limbaj și nici de duritate în confruntări.
Interviu acordat Europunkt, 1 mai 2017
