La 1 ianuarie 2007, România și, odată cu ea, ținutul meu natal, Transilvania, a aderat la Uniunea Europeană. Tot în anul 2007 se consemnează izbucnirea crizei financiare globale, iar de atunci crizele au devenit o realitate cotidiană atât în Europa, cât și în lume. Criza financiară a fost urmată în 2010 de criza zonei euro, iar în 2015 de criza migrației, declanșată de războaiele din Orientul Mijlociu și, desigur, de decizia până astăzi greu de înțeles a cancelarului german Angela Merkel – „Wir schaffen das” – care a pus bazele atitudinii germane de tip Willkommenskultur. În 2020, pandemia de coronavirus a măturat lumea și Europa, iar în 2022 a început invazia Rusiei în Ucraina. Războiul din Ucraina a provocat o criză de securitate în restul Europei, care a declanșat aproape imediat criza energetică și criza lanțurilor de aprovizionare; acestea, la rândul lor, au evoluat într-o criză a inflației, a costului vieții și a locuințelor. Marea majoritate a acestor crize continuă, sub o formă sau alta, își urmează propria dinamică și, firește, supun prezentul și viitorul Uniunii Europene unei presiuni permanente a schimbării.

În societatea globalizată, toate fenomenele sociale și economice sunt interconectate. Termenul „policriză” descrie sugestiv starea actuală a lumii, în care mai multe crize europene și globale, interdependente, se desfășoară simultan, amplificându-se reciproc. Mai există și un alt termen potrivit, „permacriză”, care evidențiază caracterul durabil al crizei. Spre deosebire de „vremurile bune de odinioară”, crizele nu mai sunt periodice, ci s-au permanentizat, iar soluțiile se conturează cu dificultate tocmai din cauza interacțiunilor maxime dintre ele. Gestionarea policrizei prin metode tradiționale, adică rezolvarea problemelor una câte una, nu mai este posibilă; soluția constă în creșterea capacității de reziliență și în realizarea transformărilor structurale necesare.

Chiar și înțelegerea acestui fenomen este dificilă, iar rezolvarea lui este cu atât mai complicată, deoarece soluțiile posibile se lovesc imediat de o nouă criză: erodarea încrederii sociale. Răspândirea dezinformării, polarizarea socială și neîncrederea generalizată față de sistemele politice fac, desigur, parte din policriză. În vremurile „everything everywhere all at once”, totul este urgent, dar dacă există totuși o provocare supremă, aceasta este recâștigarea încrederii sociale și reconstruirea solidarității comunitare pe baze noi.