Într-un birou modest (13 metri pătraþi) din clădirea Altiero Spinelli din Bruxelles (372.000 de metri pătraþi), un perete este decorat cu o gravură în lemn cu cele ºapte cetăþi de pe stema Transilvaniei, o poartă secuiască miniaturală, tot din lemn, ºi un tablou care înfăþiºează, pointilist, un burg ardelean. Cu spatele la ele, europarlamentarul Iuliu Winkler graseiază uºor într-o română impecabilă – stăpân la perfecþie pe acordurile de gen ºi număr – ºi rotunjeºte vocalele cu doar o milionime de ton în plus faþă de un vorbitor nativ. Are aproape 51 de ani ºi este unul dintre cei doi europarlamentari români de origine maghiară.

SINTEZA: Cum credeþi că a evoluat, la Bruxelles, percepþia despre România, de la aderare până acum?

Iuliu Winkler: Percepþia despre care vorbiþi a evoluat, aº spune, în valuri. ªi aceste valuri de percepþie pozitivă, medie sau negativă a României au coincis cu acele crize politice de acasă, pentru că – să dau un singur exemplu – în perioada în care o anumită grupare, de dreapta, din România, din care fac ºi eu parte, spunea la Bruxelles că în România a avut loc o lovitură de stat sau o încercare de lovitură de stat, vizavi de ceilalþi care au venit ºi au spus că statul de drept din România este în curs de consolidare ºi a avut loc un proces democratic, legitim… ei, în acel moment ai o problemă… pentru că cineva dintre cele două părþi nu spune ce e real. Eu cred că ne-a dăunat foarte mult modul în care ne-am spălat rufele în public, fără să ºtim exact cum să ne rezolvăm crizele politice acasă, am exportat crizele politice la Bruxelles, dar, de fapt, nu s-a întâmplat altceva decât că realităþile politice de acasă au fost reflectate aici la Bruxelles, aºa cum s-au întâmplat ele acasă.

Se poate spune că percepþia asupra României de aici, de la Bruxelles, este ca o imagine în oglindă a ceea ce se petrece în þară?

Aº putea să spun că, în pofida încercării unora sau altora de a cosmetiza ºi de a interpreta niºte lucruri, imaginea pe care o are România la Bruxelles este o reflecþie exactă ºi corectă a întâmplărilor de acasă. Astăzi suntem în era comunicaþională, astăzi nu mai poþi face ceea ce în urmă cu mulþi ani era posibil, ºi anume, să declari ceva într-o capitală europeană naþională, ºi apoi să spui altceva la Bruxelles. Să declari ceva la Bucureºti ºi altceva la Paris. Comunicarea este instantanee, poziþiile politice sunt coroborate instantaneu, deci noi suntem monitorizaþi. E firesc să fim monitorizaþi, atâta vreme cât nu am putut câºtiga încrederea Uniunii Europene. ªi suntem departe încă de acel obiectiv, care a fost de multe ori rostit acasă ºi anume că România, care este a ºaptea þară membră a Uniunii Europene (din punct de vedere al mărimii populaþiei – n.r.), să ocupe acest loc pe care l-ar merita.

Suntem monitorizaþi pe Justiþie prin Mecansimul de Cooperare ºi Verificare (MCV), nu suntem încă în spaþiul Schengen ºi nu am adoptat moneda unică. Aºadar, mai sunt încă cel puþin trei paºi importanþi de parcurs până la integrarea deplină a României în Uniunea Europeană. Puteþi face o estimare personală: în cât timp s-ar putea ca România să se integreze deplin? 

Unu: problema MCV-ului este legată de performanþa României în consolidarea unui stat de drept ºi opinia mea este că nu o mai intensă funcþionare a diferitelor instituþii cu competenþe în domeniul luptei împotriva corupþiei va fi răspunsul la ieºirea de sub MCV, ci o reformă profundă. Problemele noastre provin, în ceea ce priveºte statul de drept ºi separaþia puterilor în stat, în primul rând, din textul Constituþiei, deci avem nevoie de o nouă Constituþie. Atâta vreme cât Constituþia permite ambiguităþi, atâta vreme cât Constituþia nu delimitează exact competenþele, este foarte greu ca instituþiile să funcþioneze într-un mod ireproºabil. Vă dau un singur exemplu: acel regim de republică semiprezidenþială. Este un regim unic în Europa. A mai avut doar Polonia o asemenea situaþie, în urmă cu câþiva ani, de conflict de competenþă între premier ºi preºedinte, cu privire la cine reprezintă þara la Consiliul European. In România, acest conflict de competenþe nu provine din caracterul preºedintelui ori al premierului, el provine chiar din textul Constituþiei, pentru că aceasta oferă argumente atât preºedintelui, cât ºi premierului să dorească să reprezinte România la Consiliul European. Deci, iată o chestiune conflictuală care are rădăcini constituþionale.
Doi: chestiunea Schengen este categoric o discriminare. Comisia Europeană, la nivel executiv, Parlamentul European, la nivel politic, au recunoscut că România ºi Bulgaria au îndeplinit criteriile de aderare. Atâta vreme cât există un tratat Schengen, care are un conþinut foarte clar, are niºte criterii foarte clare, dacă prin îndeplinirea criteriilor nu obþinem rezultatul, care trebuie să fie aderarea la spaþiul Schengen, atunci putem, pe bună dreptate, să spunem că este vorba de o discriminare ºi nu este
o scuză că, într-un alt domeniu, sub un alt mecanism, avem de recuperat niºte rămâneri în urmă sau avem de rezolvat niºte probleme. Opinia mea este foarte clară în acest sens, mai ales că există un aspect despre care puþini vorbesc, dar care este cunoscut în România, ºi anume că aderarea celor două þări, România ºi Bulgaria – pentru că ele sunt privite ca o entitate comună -, leagă Grecia pe cale terestră de restul þărilor din spaþiul Schengen. ªi aceasta generează o problemă, pentru că în Grecia numărul imigranþilor ilegali este undeva către un milion de persoane, care ar putea să tranziteze liber cele două þări nou intrate în spaþiul Schengen… ªi atunci, eºti pedepsit, de fapt, pentru incapacitatea unui terþ stat de a-ºi manageria criteriile acordului Schengen. Sigur că o altă soluþie, dar la fel de imorală, ca să spun aºa, pentru că ea ar învrăjbi două state vecine, ºi s-au auzit voci în acest sens, ar fi desfacerea acestui tandem România – Bulgaria, fiindcă ele, doar împreună, leagă Grecia de restul spaþiului Schengen. Dar eu cred că este o abordare imorală ºi greºită să încerci învrăjbirea a doi vecini, care ºi aºa au o tradiþie de competiþie ºi mici nervozităþi.
A treia chestiune, problema introducerii Euro. Aici există o prevedere teoretică, legată de faptul că toate statele membre UE până la urmă trebuie să facă parte din zona Euro, dar există ºi o clauză de opt- out (renunþare – n.r.) de la zona Euro, pe care Marea Britanie a folosit-o. Adoptarea monedei unice nu este un obiectiv în sine, moneda Euro trebuie introdusă doar atunci când economia românească permite acest lucru, când competitivitatea economiei, când productivitatea muncii, când nivelul mediu al unor indicatori macroeconomici ating o zonă undeva la 60% din nivelul mediei europene. Dacă nu se întâmplă asta, atunci introducerea monedei europene ar avea ca efect un dezastru în economia României. Deci introducerea Euro poate fi privită ca un obiectiv doar prin prisma faptului că pentru asta trebuie să fie atinºi parametrii economici necesari.
Revenind la integrarea deplină prin cei trei paºi care mai sunt de făcut, dacă în cazul Schengen eu cred că suntem discriminaþi, pentru că îndeplinim criteriile, dar suntem respinºi, celelalte două chestiuni depind de evoluþia economică ºi de reforma statului ºi mi-e greu să dau un termen, dar eu mi-aº dori să cred că, în 2020, România să fie fixată în Uniunea Europeană: să fi lăsat MCV-ul în urmă, să fie în spaþiul Schengen ºi să îndeplinească toate condiþiile pentru a introduce euro.

 De la politici naþionale, să trecem la o chestiune mai personală: cum este să fii maghiar care reprezintă România în Parlamentul European? Este o postură pe care o au exact două persoane, cele alese pe lista UDMR, adică dumneavoastră ºi domnul Sógor Csaba…

Readuc aminte că parlamentarii europeni reprezintă cetăþenii care i-au ales. Statele sunt reprezentate în Consiliul European, guvernele sunt reprezentate în comisiile Consiliului, iar cetăþenii sunt reprezentaþi în Parlamentul European. În acest sens,
Parlamentul European este locul în care suveranităþile naþionale ale popoarelor europene se exercită în comun. ªi atunci, mandatul meu ºi mandatul oricărui politician maghiar din România care ajunge aici provin de la comunitatea maghiară din România. În acest sens, el este puþin mai complicat ºi mai nuanþat decât mandatul
unui parlamentar ales în România pe listele unui partid politic, pentru că un parlamentar socialist va reprezenta România ºi va reprezenta acea grupare ideologică, un parlamentar de dreapta, la fel, va reprezenta electoratul României, dar, în mod specific, obiectivele electoratului de dreapta. Eu reprezint electoratul României ºi, în mod specific, electoratul ºi interesele comunităþii care m-a ales pe mine ºi care este comunitatea maghiară din România. Este vorba, în cazul nostru, de fapt, de această
întrebare fundamentală: «Sunt capabili minoritarii – germanii, maghiarii, sârbii, rutenii etc.- de o dublă loialitate? Loialitatea faþă de comunitatea ta, care ca
naþiune este altceva, ºi faþă de statul în care trăieºti?» Răspunsul meu este da, fără doar ºi poate ºi fără nicio îndoială. Nu am, repet, nicio îndoială că, aici la Bruxelles,
această misiune complicată ºi nuanþată de foarte multe ori poate fi îndeplinită cu onoare ºi cu bună-credinþă.

Să vorbim despre Transilvania, pentru că aici trăiesc de fapt maghiarii din România. Se ºtie că sunt multe regiuni europene cu propriile reprezentanþe la Bruxelles, care fac lobby pentru interesele lor. Transilvania nu are aºa ceva. S-ar putea înfiinþa o astfel de reprezentanþă? Este pregătită societatea românească pentru o reprezentare la nivel regional, chiar dacă ar fi vorba de regiuni de dezvoltare?

Este un exerciþiu care s-a dezvoltat după anii 1980, această idee a Europei regiunilor, de care eu sunt profund ataºat Europa regiunilor înseamnă o formă a uniunii politice, pentru că UE nu este o confederaþie a celor 28 de state, ci este mai degrabă o uniune politică care tinde către interesul cetăþeanului. Ei bine, interesul cetăþeanului este mult mai uºor de identificat la nivel regional, decât la nivel statal. La nivel regional există o puternică identitate. M-aþi întrebat de regiunile de dezvoltare, dar vă întorc întrebarea: «Există vreo identitate la Regiunea Nord-Est, Sud, Centru?». Nu, domnule, identitatea în România, în continuare, după atâþia ani de comunism ºi nenorociri, este o identitate de bănăþean, de ardelean, de moldovean, de bucovinean, de dobrogean, de oltean. Acestea sunt identităþile, ele sunt fireºti ºi naturale, ºi nu are rost să încercăm să le tot gâtuim ºi să le tot spargem în tot felul de entităþi artificiale.
Familia mea trăieºte în Hunedoara, am bătut toþi munþii ºi toate văile acelea, ºi ºtiu ce bogăþie avem în Transilvania, Erdely, Siebenburgen. Sunt profund ataºat de această idee transilvană. Ea este altceva astăzi decât poate a fost în urmă cu 70 de ani, când
a apărut prima oară, când în Transilvania ºi Banat exista încă o puternică comunitate de saºi ºi de ºvabi. Ar trebui, în primul rând, ca acasă să avem o reformă, pentru că reprezentarea la Bruxelles a unor regiuni, precum Bavaria sau Catalonia, este posibilă fiindcă ele sunt toate entităþi administrative. Noi nu avem aºa ceva. De ce regiunile de nivel NUTS II* din România nu pot să fie unele care să acopere cât mai bine regiunile identitare? Să vorbeºti despre Criºana, Banat, Transilvania, Moldova, Dobrogea? ªi atunci am putea avea o reprezentare regională la Bruxelles. Eu cred că acum ºi-ar putea asuma un ONG sau o iniþiativă civică o asemenea reprezentare, dar cu siguranþă că ea ar fi puternic contestată ºi aduceþi-vă aminte de acea iniþiativă de a reprezenta Þinutul Secuiesc aici la Bruxelles, ºi câtă vâlvă ºi cât scandal s-au generat printr-o asemenea idee. Rezumând, mai întâi ar trebui să avem o Transilvanie, ca să avem un birou de reprezentare a Transilvaniei la Bruxelles.

Aþi adus vorba despre Þinutul Secuiesc. Ce ºanse mai are proiectul de autonomie al acestuia, atâta vreme cât UDMR a ieºit de la guvernare ºi a rămas, astfel, fără pârghii importante de negociere?

Nu am dorit niciun moment să negociem sau să începem dezbaterea acestui proiect
de autonomie la nivel politic sau la nivel guvernamental. Dezbaterea acestui proiect am început-o la nivelul societăþii, pentru că trebuie să ajungem să comunicăm cu societatea românească, subliniez, cu societatea, nu cu partenerii politici, nu cu partidele politice, nu cu Guvernul. Trebuie să găsim parteneri, să găsim înþelegere, să explicăm ce înseamnă autonomia, să demitizăm acest cuvânt, demonizat. Nu dorim să valorificăm acest proiect, cel puþin nu în acest moment. Am făcut o asemenea încercare în 2005, când, în Guvernul Tăriceanu, UDMR a elaborat acel proiect al Legii Minorităþilor, care se referea la drepturile culturale ale tuturor minorităþilor din România. Guvernul ºi-a însuºit proiectul de lege, l-a pus pe masa Parlamentului, după care, în trei-patru ani de dezbateri parlamentare, n-am reuºit să trecem de articolul 7. Nu a mai fost voinþă politică nici măcar din partea membrilor coaliþiei de guvernământ din acea vreme. Învăþămintele pe care le-am tras ne-au făcut ca acum să venim cu un proiect diferit, care nu se referă la toate minorităþile naþionale, ci este o lege pentru comunitatea secuilor din Covasna ºi Harghita, care în acea zonă constituie o majoritate. Elementele de descentralizare ale acelei legi ar fi utilizabile oriunde în România, iar modelul este categoric un model european, pentru că este modelul care funcþionează în Tirolul de Sud.

Sunteþi un maghiar care provine din aºa-numita “diaspora internă”, vă afectează în vreun fel cariera politică faptul că nu proveniþi nici din Secuime, nici din restul zonelor cu populaþie maghiară semnificativă?

Povestea asta cu «diaspora internă» în primul rând este o traducere forþată, ca să spun aºa. Ea desemnează acele comunităþi maghiare care sunt mai mici demografic, respectiv sub 10% din total, dar diaspora presupune migraþie, pe când noi nu am emigrat niciunde, ci trăim acolo de foarte multă vreme, la Aiud, în Alba Iulia, la Sibiu, în judeþul Hunedoara etc. Aceasta este o situaþie specifică comunităþii maghiare din Ardeal, pe care noi o definim în trei ipostaze. Există ipostaza majorităþii locale, situaþie care se regăseºte în primul rând în Þinutul Secuiesc, dar mai sunt astfel de comunităþi ºi în Sălaj sau Bihor. Există apoi ipostaza din Satu Mare, dar nu doar acolo, unde există aproape un echilibru, de 50%- 50%. ªi acolo unde suntem foarte puþini, este, evident, a treia ipostază. Întrebarea pe care mi-o puneþi este interesantă, pentru că mă întrebaþi, de fapt, «Domnule, cum ai devenit tu politician ungur din Hunedoara, cum de te-au acceptat ceilalþi». Răspunsul este că noi, cei care trăim în minoritate, înþelegem foarte exact faptul că cheia succesului nostru este unitatea. Secuii singuri, reprezentând circa jumătate de milion de persoane, sau cei din Partium ºi din zona de frontieră singuri, care reprezintă undeva la 300.000 de persoane,
sau noi singuri, de la Caraº până la Bistriþa, care suntem iarăºi, cu tot cu Cluj, undeva tot la vreo 300.000 de persoane, niciuna dintre aceste părþi, separate, nu va putea să obþină rezultate. Miza este să menþinem solidaritatea internă a comunităþii, în condiþiile în care, e adevărat, interesele noastre de moment pot fi puþin divergente. Dar noi, maghiari care provenim din zonele unde nu avem nici majoritate, nici măcar reprezentare la nivel de judeþ, fiindcă nu atingem pragul electoral, noi putem să fim ambasadori foarte buni ai dialogului româno-maghiar, pentru că, pentru noi, este firesc să trăieºti într-un mediu cu ambele limbi ºi ambele culturi.

* NUTS (de la Nomenclatorul Unităþilor Teritoriale de Statistică) este un sistem de clasificare a regiunilor din Uniunea Europeană, pe mai mult niveluri. NUTS I corespunde unei regiuni cu populaþia de la trei la ºapte milioane de persoane, iar NUTS II unei regiuni cu populaþia de la 800.000 la trei milioane de persoane. România are patru diviziuni NUTS I ºi opt diviziuni NUTS II, ultimele corespunzând celor opt regiuni de dezvoltare.

Interviu cu europarlamentarul UDMR Iuliu Winkler, realizat de Bogdan Stanciu – REVISTA SINTEZA, ianuarie 2015