Discursul despre starea Uniunii al președintelui Comisiei Europene, José Manuel Durăo Barroso, ar fi trebuit să fie cel mai important eveniment al recentei încheiate sesiuni plenare de la Strasbourg a Parlamentului European.
Este vorba despre o procedură de import adoptată după model american. Președintele Barroso s-a adresat Parlamentului pentru al patrulea an consecutiv. Dar dacă tot vorbim despre un import american am putea măcar să aplicăm standardele de comunicare de peste ocean, fapt ce ne obligă să constatăm că discursul său este un bun exemplu pentru eșecul abilităților de comunicare ale instituțiilor europene.
Chiar dacă formal este rostit în fața plenului Parlamentului European, discursul despre starea Uniunii ar trebui să se adreseze tuturor europenilor, fiecăruia dintre cei 500 de milioane de cetățeni ai UE. Or, o eroare elementară a constat în chiar ora la care a fost programat, respectiv 9 dimineața. Alegerea momentului pentru a rosti un discurs, care se dorește a fi de maximă importanță, este esențial. Din acest punct de vedere, o oră de prime-time ar fi creat măcar elementarele premise pentru ca europenii să perceapă mesajul dat de Barroso ca fiind unul extrem de important.
Președintele Comisiei, acum José Manuel Durăo Barroso, dar oricare ar fi acesta, este un personaj politic extrem de important pentru întreaga UE. Astfel ar trebui să fie perceput de toți cetățenii Uniunii, nu doar de noi, cei care suntem într-o formă sau alta parte a eșafodajului politic european. În acest context, instituțiile europene trebuie să înțeleagă că nu ajunge doar ca acestea aibă conturi de Facebook și Twitter pentru a penetra, din punct de vedere al comunicării, peisajul public european. Exercițiul comunicării trebuie să fie umplut cu conținut relevant, iar ideile și mesajele trebuie formulate pe înțelesul tuturor, europeni de la estul sau vestul continentului, din sud și din nord. Nu ajunge să afirmi, din nou și din nou, că Uniunea este a noastră, ci trebuie să găsești acele căi de comunicare, acele mijloace și mesaje care să-i mobilizeze, din nou, pe europeni în jurul ideilor fondatoare, în jurul unei Uniuni mai profund integrate.
Cu opt luni înaintea alegerilor europene, președintele Comisiei este clar în a defini Europa de care avem nevoie: “Noi toți avem nevoie de o Europă unită, puternică și deschisă”. Sunt unul dintre susținătorii unei asemenea viziuni și cred că această reafirmare a nevoii de a construi o Uniune Politică este cel mai important mesaj din discursul său. Reprezintă și decizia cea mai importantă care trebuie să se materializeze, în următorii ani, din dezbaterile politice, din luptele dintre guvernele europene și din veșnica competiție dintre instituțiile europene. Alegerile pentru Parlamentul European din luna mai a anului viitor vor da un semnal esențial în acest sens. Peste opt luni vom afla voința cetățenilor europeni, vom ști atunci dacă revirimentul sentimentului antieuropean este unul real sau pur și simplu acea tabără este mai vocală decât tabăra noastră, a celor care credem în viitorul UE.
În favoarea unei federații laxe, interguvernamentale, condusă prin summit-uri trimestriale, acestea fiind asemănătoare conclavurilor de taină, în care, la miez de noapte, liderii europeni negociază virgulele din comunicatul de presă, argumentele au fost deja rostite. Și în favoarea realizării proiectului părinților fondatori și anume pentru o construirea unei uniuni din ce în ce mai profunde, mai apropiată, au fost deja rostite multe argumente. Însă, în ultimii ani, au slăbit argumentele în favoarea unei Europe a regiunilor, o viziune care părea să capete din ce în ce mai mult sprijin în anii premergători crizei economice. Sub presiunea crizei, cetățenii, politicienii, societatea civilă par să fi uitat de argumentele pertinente care susțin o Europă construită, în primul rând, pe regiunile sale, o Europă care, astfel, ar putea să avanseze spre Uniunea politică, acordând, simultan, puteri decizionale sporite cetățenilor săi. O Europă a subsidiarității, în care culturile noastre, limbile noastre, tradițiile și valorile multiple ar contribui toate la consolidarea construcției europene, reprezintă o viziune care trebuie să renască.
Deficitul democratic al UE nu poate fi diminuat prin fortificarea statelor – națiune europene căzute în desuetudine, ci, dimpotrivă, prin aplicarea, într-un mod sincer și eficient, a descentralizării, a aducerii deciziei cât mai aproape de fiecare dintre cetățenii Europei unite.
Criza a readus la suprafață reflexele extreme, xenofobia, demagogia naționalistă. Însă, nu ne este permis să uităm că nu vom putea avansa separat continuând să “naționalizăm succesele și să europenizăm eșecurile”.
Europa, astăzi, are multe lacune de umplut, Europa are multe deficiențe de reparat, Europa, astăzi, se ocupă prea mult de lucruri mărunte și prea puțin de marile probleme, care cer imperativ soluții europene. Dar, în același timp, Europa, astăzi, nu poate să-și permită să nu observe că vecina sa de la est, sub conducerea din ce în ce mai autoritară a unui Putin renăscut și el odată cu relansarea prețului internațional al țițeiului, reconstruiește un imperiu. Apar tot mai multe semnale cu privire la faptul că state membre ale Parteneriatului Estic cu UE privesc cu tot mai mult interes spre Uniunea Economică Eurasiatică, care nu este altceva decât o nouă denumire pentru un vechi imperiu.
Nu cred că grupurile sau chiar țările în care, astăzi, predomină euroscepticismul vor să renunțe la valorile europene. Nu cred că euroscepticii vor să arunce la coșul de gunoi economia socială de piață, grija față de om sau respectul pentru tradiția culturală și istorică pe care o are Europa. Cred că aceștia se află într-o eroare. Au impresia că pot păstra toate aceste valori mai ușor izolându-se în propriul stat națiune și întorcând spatele vecinilor și prietenilor.
Cred că trebuie să ne trezim și mai cred că următoarele opt luni până la alegerile europene pot fi decisive dacă noi, politicienii europeni, vom aplica o politică a sincerității, dacă vom reaminti cetățenilor noștri tot ceea ce am realizat împreună în ultimele decenii și le vom spune tot ceea ce am putea realiza împreună în anii următori, relevându-le și costurile înspăimântătoare ale renunțării la proiectul european. Cred că mai presus de alegerea între dreapta sau stânga ideologică, în mai 2014, vom avea de ales între Europa unită a secolului 21 sau revenirea la Europa începutului de secol 20. Aceasta va fi alegerea europeană.

Deva, 13 septembrie 2013